Ai voie, copile. Ai voie să plângi, să râzi, să te enervezi că nu te prinzi cum se învârte roata asta numită Viață, ai voie să te așezi cu tâmplele sprijinite de genunchii munților și să ceri îndrumare, chiar dacă ești cu ochii închiși și de-închiși ce-ți sunt ochii, nu vezi și nu „vezi” nimic.
Ai voie să (mai) spui (din când în când) că nu mai poți, că nu mai știi, că nu mai vrei. Și ai și dreptate. În clipa aceea chiar asta simți: că nu mai poți, că nu mai știi ori că nu mai vrei.
Ai plâns, copile? Ai jelit? Ai bombănit toate cucuiele din ultima vreme? Ai lovit cu năduf, din bombeul pantofului, toate cutiile de conserve care ți-au căzut în cale? Ai umplut frigiderul (al tău ori al altuia) de necuvinte? Ai strigat către El, într-un monolog de neputință temporară?
Ai voie, ai îngăduință să lași jos pentru o clipă desăgii din spate, să-ți ștergi fruntea de lacrimile neputinței de moment și să-ți tragi sufletul. Unde? În inimă. Cum? Luându-l (pe el, pe suflet) în palme, mângâindu-l și ștergându-l cu bucuria copilului din tine de toate câte (nu) i-ai spus ori nu i-ai ascultat. Apoi să-l culcușești călduț și din nou bucuros, pe el, pe suflet, în odăița din față, „de curat”, a inimii tale.
Bun așa! Acuma ia și ascultă. Șezi colo, în iarbă, sprijină-ți bărbia în palme, șterge-ți necuvintele și neiubirile, netezește-ți poalele minții și ascultă. Privește. Uită-te în jur, la tot ce-i viu, la tot ce-i frumos și fermecat, rânduit și meșteșugit să fie anume pentru ține. Admiră, privește, înțelege. Zi „săru-mâna” pentru hrana minții și a trupului, că ți-o fi fost foame și când erai trist, copile, ca și acum, când te văd adunat și liniștit.
Acum deschide ochii și primește Lumina în tine. Răsufl-o cu bucurie și recunoștință, deschide ochii ăștia frumoși, cerul ăsta țintuit cu stele cu duh și cu ochii ăștia frumoși privește Lumina. Uită-te la ea, da-i voie să năvălească prin nări, prin porii pielii, prin adulmecare, învăluire sau nemișcare, lasă lumina să intre peste tot, în toate sertarele minții tale, în toate cutiile cu vise nespuse încă lumii, în toate nerostirile împotriva neiubirii, în toate cuvintele uitate la poarta urechilor, pentru că erau prea dureroase, în toate îmbrățișările așezate pe umeraș, așteptând acel moment… hmm, perfect (chiar, când e momentul ăla… perfect?).
Las-o să curețe, să vindece, să pupe dulce, să atingă duios, să amintească, să dumirească, să uluiască și să te facă din nou să simți trăirea ta.
Ceasuri de taină sunt rostuite acum de Tatăl pentru tine, copil drag. Precum auzi! Nu mai risipi clipele privind în colbul încercărilor de ieri, ci fugi, aleargă, copile, spre azi! Privește Lumina, cuprinde-i înțelesul tot atât cât poți, cheamă-ți Prietenii cu pene sau fără, înmoaie-ți penelul în cerneala visurilor adevărate și scrie, copile, povești cu Lumina din tine!
Vin zile de taină. Le auzi?