Azi am intrat in inima mea, sa fac curat.
Timpul avusese rabdare cu mine, pregatindu-ma cu migala pentru acest moment. Simteam cu toata fiinta mea ca se cuvine sa fac asta. Mai simteam ca acest proces e ca si cum as da examenul cel mare, la sfarsitul sesiunii. Dupa… mai vedem ce-o fi.
 
La poarta inimii m-a intampinat Pacea si mi-a spus „fii curajoasa. Te vei intalni cu acea parte din tine care asteapta sa fie inteleasa si iubita. Poti face asta”.
 
Apoi m-am lasat imbratisata de Armonie: „ai la tine tot ce ai nevoie pentru a face ordine in acea incapere. Mintea spune ca e multa tristete adunata acolo, eu simt doar ca ai face bine tare daca ati sta de vorba un pic…”
 
Iubirea mi-a aranjat putin parul, mi-a indreptat zambetul si mi-a cuprins sufletul: „orice ai de facut, stii bine ca doar dragostea te sustine cu adevarat! Ea, miraculoasa si etern binecuvantata dragoste e remediul perfect pentru ca tu sa intelegi corect ce s-a intamplat in inima ta de-a lungul vietii si sa stii ce ai de facut pe mai departe.
 
M-am indreptat cu emotie spre acea incapere in care gandeam ca se adunase multa suferinta in timp. Nu nimeream clanta, eram stinghera, as fi vrut sa fug macar o secunda, insa stiam perfect ca nu as fi facut decat sa aman intalnirea programata divin.
 
Off… luna plina! am bombabit usor printre dinti. Trebuia sa vii tu cu eliberarile tale!
Apoi am zambit. Ciudat! mi-a soptit un gand. Am deschis usa.
 
Am intrat intr-o camera cu draperii de catifea roz satin. Pe canapeaua din colt era asezata o Mihaela usor ingandurata, cu o agenda pe genunchi si pixul in mana dreapta. M-a invitat sa ma asez pe fotoliul din fata ei.
 
Initial, tonul cu care a inceput sa-mi vorbeasca era usor apasat. Apoi, pe masura ce rostea cuvintele, eliberandu-le, vocea era din ce in ce mai calma.
 
Mi-a spus ca a asteptat cam mult sa invat sa am mai multa grija de mine. Ca au fost momente in care literalmente a crezut ca am uitat complet de fiinta mea. Ca a fost cumplit de manioasa in secunda in care am luat decizii cu care am calcat pe propriul suflet.
Dar… ca toate acestea s-au topit atunci cand mi-a admirat victoriile. Micile si marile reusite, stradaniile autentice. Eforturile facute cu iubire. Dorintele mai puternice decat orice de a invata din trecut, din greseli, din durere, din rana, din tradare, de a nu repeta aceleasi istorii, ci de a intelege unde exista convingeri limitative si unde se cuvine sa fac ALTFEL. MAI BINE. 
Mi-a spus ca e confuza, ca nu intelege de ce nu are puterea sa-mi strige supararea ei, insa simte pur si simplu cum i se topeste TOT amarul, TOATA durerea!
 
Ma priveste intrebator, iar eu tot ce pot sa fac este s-o imbratisez printre lacrimile care curg fara oprire. N-am nici un cuvant in ajutor, nici un gest politicos in buzunar, simt ca nu-s decat eu cu mine si tot ce fac e sa o imbratisez si sa-i spun ca de data asta nu mai lucram pentru eliberare, ci vom celebra impreuna reusitele.
Sunt socata de ceea ce rostesc, surprinsa pana la ultima silaba!
Sa.. celebrez? Nu era vorba de facut smotru? De strans cioburi? De…
Daaaaaa! am strigat amandoua, cat sa se auda pe tot Pamantul.
Ne vom pune coronite de flori, ne vom rasfata cu ciocolata mofturoasa, ne vom uita la filmele preferate, ne vom cumpara un cadou, un semn ca trecutul nu se vindeca doar atunci cand iti imbratisezi esecul, ci mai ales atunci cand iti celebrezi bucuria propriei vieti!
 
Mintea inca scocioraste curioasa printre bucatele de „dar nu trebuia sa?”. O las sa-si faca de treaba daca-i place, eu ma iau pe mine de mana si pornim vesele spre Viata. Faptul ca am ajuns astazi aici, faptul ca traiesc, ca sunt cine sunt acum si aici, ca POT mai mult decat nu pot, ca VREAU mai mult decat nu vreau, acestea toate si mai mult decat atat ma fac sa ma sarbatoresc. Pe mine. Eu cu mine.
The end? Nuuuu! VA URMA!